SONETUL XVII Nu te iubesc ca pe un trandafir...SONETO XVII- No te amo como si fueras rosa

 

 

 

 

 

Nu te iubesc ca pe un trandafir japonez, un topaz,
ori o săgeată de garoafe sărită din foc:
te iubesc cum sunt iubite doar fiinţele sumbre,
pe ascuns, undeva între umbră şi suflet.

 

Te iubesc cum iubeşte planta care nu-nfloreşte şi
păstreaz,-ascunsă-n ea, lumina corolei ne-nflorite
şi, graţie iubirii tale, este ascunsă-n trupu-mi
acea puternică mireasmă emanată de pământ.

 

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când şi nici de unde,
te iubesc sincer, fără confuzii şi fără trufie:
şi te iubesc aşa pentru că nu ştiu să iubesc altfel,

 

doar în acest chip în care eu nu sunt şi nici tu nu eşti,
aşa de-aproape că mâna ta pe pieptu-mi e mâna mea,
aşa de-aproape că se-nchid ochii tăi când adorm eu.

 

 

 

 

No te amo como si fueras rosa de sal, topacio
o flecha de claveles que propagan el fuego:
te amo como se aman ciertas cosas oscuras,
secretamente, entre la sombra y el alma.

 

Te amo como la planta que no florece y lleva
dentro de sí, escondida, la luz de aquellas flores,
y gracias a tu amor vive oscuro en mi cuerpo
el apretado aroma que ascendió de la tierra.

 

Te amo sin saber cómo, ni cuándo, ni de dónde,
te amo directamente sin problemas ni orgullo:
así te amo porque no sé amar de otra manera,

 

sino así de este modo en que no soy ni eres,
tan cerca que tu mano sobre mi pecho es mía,
tan cerca que se cierran tus ojos con mi sueño.

 

 

 

 

 

 

 

 

Poemul 1. Trup de femeie - Poema 1. Cuerpo de mujer

 

 

Trup de femeie, coline albe, coapse albe,
eşti asemenea unei lumi, aşternută în supunere.
Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine
şi face o sămânţă să răsară în adâncul pământului.

 

Am fost singur ca un tunel. Păsările au zburat din mine,
şi noaptea m-a doborât cu invazia ei copleşitoare.
Să pot supravieţui, te-am pătruns ca o armă,
ca o săgeată din arcul meu, sau o piatră din aruncătura mea.

 

Dar vremea răzbunării a apus, şi te iubesc!
Trup din piele, din muşchi, din lapte însetat şi ferm.
Şi cupele sânilor tăi! Şi ochii tăi plini de absenţă!
Şi rozele pubisului tău! Şi vocea ta tristă şi blajină!

 

Trupul femeii mele, voi continua să dăinui prin el.
Setea mea, eterna-mi năzuinţă, calea mea schimbătoare.
Ape negre se adună acolo unde setea eternă curge,
şi truda alături de ea, şi durerea fără de ţărm.

 

 

Pablo Neruda

 

Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare

 

 

Traducere de Ionuţ Popa

 

 

 

 

 

Cuerpo de mujer, blancas colinas, muslos blancos,
te pareces al mundo en tu actitud de entrega.
Mi cuerpo de labriego salvaje te socava
y hace saltar el hijo del fondo de la tierra.

Fui solo como un túnel. De mí huían los pájaros
y en mí la noche entraba su invasión poderosa.
Para sobrevivirme te forjé como un arma,
como una flecha en mi arco, como una piedra en mi honda.

Pero cae la hora de la venganza, y te amo.
Cuerpo de piel, de musgo, de leche ávida y firme.
Ah los vasos del pecho! Ah los ojos de ausencia!
Ah las rosas del pubis! Ah tu voz lenta y triste!

Cuerpo de mujer mía, persistiré en tu gracia.
Mi sed, mi ansia sin límite, mi camino indeciso!
Oscuros cauces donde la sed eterna sigue,
y la fatiga sigue, y el dolor infinito.

 

Sonetul 66 ...Nu te iubesc decât că-mi eşti iubită - Soneto LXVI.. No te quiero sino porque te quiero

 

 

 

 

Nu te iubesc decât că-mi eşti iubită,
şi neamor acest amor se cheamă;
te-aştept nu cu speranţă, ci cu teamă,
te-nvălui în privirea mea orbită.

 

Să te iubesc mi-a fost menirea gravă,
să te urăsc cu-o ură infinită,
cu inima ce-n pieptul meu palpită
când sloi de gheaţă, când puhoi de lavă.

 

Lumina iernii poate-o să-mi trimită
în crudu-i fulger stingerea din slavă,
şi voi simţi întreg că mă destramă;

dar nici vecia nu-mi va fi tihnită,
iubito, fără dulcea ta otravă,
căci te iubesc în sânge şi în flamă.

 

 

 

Pablo Neruda

Cien sonetos de amor

 

 

 

 

 

 

No te quiero sino porque te quiero

y de quererte a no quererte llego

y de esperarte cuando no te espero

pasa mi corazón del frío al fuego.

Te quiero sólo porque a ti te quiero,

te odio sin fin, y odiándote te ruego,

y la medida de mi amor viajero

es no verte y amarte como un ciego.

Tal vez consumirá la luz de Enero,

su rayo cruel, mi corazón entero,

robándome la llave del sosiego.

En esta historia sólo yo me muero

y moriré de amor porque te quiero,

porque te quiero, amor, a sangre y fuego.

 

 

Traducere de Paul Abucean

 

 

 

A luat cu sine vântul - El viento se ha llevado las nubes !!

 

 

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.

E verdele grădinii nou nestemat tezaur;

Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii

Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte

Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: - apus de soare.

Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte…

Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

 

Juan Ramón Jiménez Mantecón

(n. 24 decembrie 1881 – 29 mai 1958)

 poet și eseist spaniol, laureat al

Premiului Nobel pentru Literatură în 1956

 

 

 

 

 

El viento se ha llevado las nubes

 

El viento se ha llevado las nubes de tristeza;

El verdor del jardín es un fresco tesoro;

Los pájaros han vuelto detrás de la belleza

Y del ocaso claro surje un verjel de oro.

¡Inflámame, poniente: hazme perfume y llama;

¡que mi corazón sea igual que tú, poniente!-;

descubre en mí lo eterno, lo que arde, lo que ama,

y el viento del olvido se lleva lo doliente.

 

La soledad sonora

 

Întoarcerea dragostei la peisajele în care-a trăit - Retornos del amor en los vividos paisajes

 

 

 

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta şi-n ziua în care ne fură sălaş;
noi credem că arborii-şi pierd memoria
şi că nopţile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase şi veşnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai uşor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioşi ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Şi iată că te trezeşti, alături de mine, dragostea mea,
printre tufişuri de coacăze şi fragii ascunşi,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată şi mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguţele delicate ce-ţi împrospătează culcuşul,
şi spiriduşii fericiţi să-ţi pună podoabe în păr,
şi misterioasele veveriţe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurişului.

O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu ştii ce-i toamna,
frunză ce mi-ai adus,
cu tremurul tău uşor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Şi tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopţi ale mele,
învăluie-n razele tale
toate culcuşurile care în zori ne-au adormit,
şi biblioteca aceasta plină de lună,
şi cărţile alunecate încet,
şi munţii care veghează afară şi ne cântă pe noi.

 

Rafael Alberti

 

Traducere Aurel Ban

 

 

 

 

 

 

Retornos del amor en los vividos paisajes

 

 

Creemos, amor mío, que aquellos paisajes
se quedaron dormidos o muertos con nosotros
en la edad, en el día en que los habitamos;
que los árboles pierden la memoria
y las noches se van, dando al olvido
lo que las hizo hermosas y tal vez inmortales.

Pero basta el más leve palpitar de una hoja,
una estrella borrada que respira de pronto
para vernos los mismos alegres que llenamos
los lugares que juntos nos tuvieron.
Y así despiertas hoy, mi amor, a mi costado,
entre los groselleros y las fresas ocultas
al amparo del firme corazón de los bosques.
Allí está la caricia mojada de rocío,
las briznas delicadas que refrescan tu lecho,
los silfos encantados de ornar tu cabellera
y las altas ardillas misteriosas que llueven
sobre tu sueño el verde menudo de las ramas.

 

 

Sé feliz, hoja, siempre: nunca tengas otoño,
hoja que me has traído
con tu temblor pequeño
el aroma de tanta ciega edad luminosa.
Y tú, mínima estrella perdida que me abres
las íntimas ventanas de mis noches más jóvenes,
nunca cierres tu lumbre
sobre tantas alcobas que al alba nos durmieron
y aquella biblioteca con la luna
y los libros aquellos dulcemente caídos
y los montes afuera desvelados cantándonos

 

 

VIS - SUEÑO

 

 

Lângă izvorul rece se-odihneşte inima mea.

(Umple-o cu pânza ta,

păianjen al uitării.)

Apa izvorului cântecul lui îi şoptea.

(Umple-o cu pânza ta,

păianjen al uitării.)

İubirile îşi povestea, trează, inima mea.

(Păianjen al tăcerii,

ţese-i taina ta.)

Apa izvorului întunecată o asculta.

(Păianjen al tăcerii,

ţese-i taina ta.)

În izvorul rece se răstoarnă inima mea.

(Mâini albe, depărtate,

opriţi acele ape.)

De bucurie cântând apa o duce cu ea.

(Mâini albe, depărtate,

nimic nu rămâne în ape!)

 

 

 

 

FEDERICO GARCÍA LORCA

 

 

 

 

SUEÑO

 

 

Mi corazón reposa junto a la fuente fría.
(Llénala con tus hilos, araña del olvido).
El agua de la fuente su canción le decía.
(Llénala con tus hilos, araña del olvido).
Mi corazón despierto sus amores decía.
(Araña del silencio, téjele tu misterio).
El agua de la fuente lo escuchaba sombría.
Araña del silencio, téjele tu misterio).
Mi corazón se vuelca sobre la fuente fría.
(Manos blancas, lejanas,detened a las aguas).
Y el agua se lo lleva cantando de alegría.
(¡Manos blancas, lejanas, nada queda en las aguas!)

 

 

 

După ploi - Tras las lluvias !!

 

 

 

 

Aruncă-ti văpăile negre din gene
hotarul din tine şi mersul alene,
dă-mi mina şi hai să fugim din hotare
copila mea dragă, e soare, e soare…

Noroiul cărării de-ţi scuipă despoiul
nu pasul, ci ochiul ţi-atinge noroiul
şi nu-ntoarce geana să vadă, rebel
cald single nostrum cum tremură-n el.

Privirile dacă ţi-s arse de soare
nu ochiul, ci drumul sub talpă te doare
şi nu-ntoarce geana să vezi prin noroi
nici umbrele noastre cum fug după noi.

Dă-mi mina şi hai să fugim înainte
copilă mlădie, copilă fierbinte
La capul cărărilor şerpuitoare
e soare în ierburi, în ramuri e soare…

 

Nichita Stănescu (1933-1983)

 

 

 

 

Tras las lluvias

 

Arroja el oscuro terror de tus cejas,
trasciende el confín del que apenas te alejas,
ven, dame la mano, libera tu mente,
ven, niña querida, que el sol es ardiente...

 

Si el fango del mundo te escupe y toca,
no el pie sino el ojo en el se coloca;
no vuelvas tu rostro, que el fango no vea
temblar nuestra sangre en su chimenea.

 

Si sientes quemado tu ojo y cetrino,
no el ojo te duele, te duele el camino;
no vuelvas tu rostro, que en vano vislumbras
correr tras nosotros las tétricas sombras.

 

Ven, dame tu mano, sigamos volando,
mi niña esbelta, mi niña de encanto...
Al fin de las sendas torcidas observas:
hay sol en las ramas, hay sol en las hierbas...

 

 Traducido por Aurel Ban 

 

 

Soneto XVII - ...Nu te iubesc ca si cum ai fi un trandafir sărat..

 

 

 

Nu te iubesc ca si cum ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe pe care focul o trimite.
Te iubesc cu certitudinea ca lucrurile intunecate sunt menite
între umbră şi suflet, in secret sa fie iubite.

 

Te iubesc ca planta care nu înfloreşte niciodată
dar păstrează în ea lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
rasarit din pământ şi trăind în întuneric, în trupul meu.

 

Te iubesc fără să ştiu cum sau când, sau de unde
Te iubesc în mod direct, fără complexe sau mândrie;
Asa ca te iubesc pentru că nu stiu alta cale

 

Decat aceasta: unde eu nu exist, nici tu ,
atât de apropiati, încât mâna ta pe pieptul meu este mâna mea,
atât de apropiati, încât ochii tai se inchid ca si cum eu as adormi

 

 

Pablo Neruda – Sonet XVII

 

Traducere de Aurel Ban

 

 

 

 

Soneto XVII

No te amo como si fueras rosa de sal, topacio
o flecha de claveles que propagan el fuego:
te amo como se aman ciertas cosas oscuras,
secretamente, entre la sombra y el alma.

Te amo como la planta que no florece y lleva
dentro de sí, escondida, la luz de aquellas flores,
y gracias a tu amor vive oscuro en mi cuerpo
el apretado aroma que ascendió de la tierra.

Te amo sin saber cómo, ni cuándo, ni de dónde,
te amo directamente sin problemas ni orgullo:
así te amo porque no sé amar de otra manera,

sino así de este modo en que no soy ni eres,
tan cerca que tu mano sobre mi pecho es mía,
tan cerca que se cierran tus ojos con mi sueño

 

 

 

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta- Puedo escribir los versos más tristes esta noche

 

 

 

 

 Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.

Să scriu, de exemplu: “Noaptea-i înstelată,

şi tremură, albaştri, aştrii în depărtare”.

Vântul nopţii se roteşte în cer şi cântă.

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.

Eu am iubit-o, şi câteodată şi ea m-a iubit.

În nopţi ca asta am avut-o în braţele mele.

Am sărutat-o de atâtea ori sub cerul infinit.

Ea m-a iubit, şi câteodată şi eu am iubit-o.

Cum să nu-i fi iubit iubit ochii ei mari şi nemișcați.

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.

Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că am pierdut-o.

Să ascult noaptea imensă, mai imensă fără ea.

Şi versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.

Ce contează că iubirea mea n-a putut-o păstra.

Noaptea-i înstelată şi ea nu e cu mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.

Sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.

Ca şi cum ar vrea s-o aproprie privirea mea o caută.

Inima mea o caută, şi ea nu e cu mine.

Aceeaşi noapte face să albească aceiaşi arbori.

Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o.

Vocea mea semăna cu vântul ca să-i atingă auzul.

A altuia. O fi a altuia. Cum înainte a fost a săruturilor mele.

Vocea ei, trupul ei conturat clar. Ochii ei infiniţi.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.

E-atât de scurtă iubirea, şi atât de lungă uitarea.

Pentru că în nopţi ca asta am avut-o în braţele mele,

sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.

Chiar dacă asta e ultima durere pe care mi-o provoacă,

şi astea ultimile versuri pe care i le scriu.  

Pablo Neruda
 

Tradus de Adrian Diniş

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta din Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de disperare

 

 

 

PABLO NERUDA

O, rămâi - No te vayas..!

 

 

 

"O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

 

 

 

 

 

"¡No te vayas, no te vayas,
Yo te amo de verdad!
Todos los afanes tuyos
Sólo yo se escuchar;

 

En la sombra tan oscura
Cual un principe te ves,
Contemplando en las aguas
Con tus ojos agiles;

 

Sobre grama ondulante,
Sobre olas al rodar,
El andar de mis venados
Te enseño escuchar.

 

Y te veo embrujado,

Murmurando a baja voz,
En el resplandor del agua
Ambos pies tendiendolos.

 

En el lago ves la luna

Con sus fervidas esferas,
Cuentas años en instantes,
Y en instantes gozas eras".

 

Dijo así la arboleda,
Con su boveda en temblor -
Yo, silbando a su llamada,
Fui riendo hacia el sol.

 

Hoy aun si regresara
No podria comprender...
Ay niñez, ¿dónde te has ido
Con tu bosque del ayer?


Mihai Eminescu (1850-1889
 

 Poeta nacional de Rumania
 

 

Traducido por Paul Abucean

 

Daţi-mi un trup, voi munţilor - Dadme un cuerpo, oh montes !!

 

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup





Dadme un cuerpo, oh, montes

Tan sólo a ti te tengo,
transitorio cuerpo mío.

Y aun así,
no pienso adornarte de flores ni diademas,
ya que tu fragil barro
le ha quedado chico
a mi tremenda alma.

¡Dadme un cuerpo, oh montes,
dadme un cuerpo, mares,
ya otro cuerpo dadme, para que así
llegue por fin a saciar
y vaciar
ese incontenible y loco afán!

Sé mi tronco, ancho planeta,
sé el pecho de este exaltado corazón,
hazte el nido de esas tormentas que me hostigan,
¡hazte el ánfora de mi obstinado yo!
Si lo hicieras tronarían por el cosmos
mis gigantescos pasos,
y el orbe me vería, sacra tierra,
impetuoso y libre,
tal como soy.

Al amar,
extendería hacia el cenit mis hondas mares,
como robustos y salvajes brazos,
tratando de abarcar el cielo,
quebrando su cintura
para besar sus ígneas estrellas.

Al odiar,
aplastaria, tal vez sonriendo,
infortunados soles
errantes,
bajo mis endurecidos pies.

Mas sólo a ti te tengo, transitorio cuerpo mío

 

 

 

Lucian Blaga (1895-1961)

Poeta y dramaturgo, filósofo y ensayista,  es una de las figuras más importantes de la cultura y literatura rumanas de entre guerras. Su lírica, en sus comienzos expresionista en Poemele luminii (Las poemas de la luz, 1919), cultiva el vitalismo dionisiaco, de esencia nietzscheana, evidente en Paşii profetului (Los pasos del profeta, 1921) y está marcada por una permanente obsesión con la muerte, În marea trecere (En el gran correr, 1924) y, más tarde, por un sentimiento de añoranza (La curţile dorului.)

 

 

Traducido por Paul Abucean

 

 

 

Contabilitate - Contabilidad

 

 

 

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,

Câteva momente când era să fim frumoşi,

Câteva momente când era să fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).

Toate acestea fac un viitor luminos -

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă

Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem-una,

Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Llega un momento

Cuando debemos trazar bajo cada uno de nosotros

Una raya negra

Y sacar cuentas.

Algunos momentos en que estuvimos a punto de ser felices,

Algunos momentos en que estuvimos a punto de ser hermosos,

Algunos momentos en que estuvimos a punto de ser geniales.

Nos encontramos unas cuantas veces

Con algunos montes, algunos árboles, algunas aguas

¿Dónde estarán? ¿Seguirán con vida?)

Todo esto suma un futuro luminoso

Que ya hemos vivido.

Una mujer que amamos

Más la misma mujer que no nos amó

Suman cero.

Un cuarto de vida de estudios

Suma varios miles de millones de palabras forrajeras,

Cuya sabiduría hemos eliminado poco a poco.

Y, en fin, un destino

Más otro destino (¿de dónde habrá salido?)

Suman dos (Apuntamos uno y llevamos uno,

Quizás, quién sabe, exista la vida de más allá).

Marin Sorescu (1936-1996)

Uno de los poetas rumanos más traducidos en diferentes lenguas y muy conocido en el extranjero

Traducida al español por  C. Iliescu