Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.
Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.
Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.
Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.
Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.
Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.
Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?
Sub pielea ta traieste luna !
Pablo Neruda
Traducere de Aurel Ban
Con casto corazón,
con ojos puros, te celebro, belleza,
reteniendo la sangre
para que surja y siga la línea, tu contorno,
para que te acuestes a mi oda
como en tierra de bosques o de espuma,
en aroma terrestre o en música marina.
Bella desnuda,
igual tus pies arqueados
por un antiguo golpe de viento o del sonido
que tus orejas, caracolas mínimas
del espléndido mar americano.
Iguales son tus pechos de paralela plenitud,
colmados por la luz de la vida.
Iguales son volando tus párpados de trigo
que descubren o cierran
dos países profundos en tus ojos.
La línea que tu espalda ha dividido en pálidas regiones
se pierde y surge en dos tersas mitades de manzana,
y sigue separando tu hermosura en dos columnas
de oro quemado, de alabastro fino,
a perderse en tus pies como en dos uvas,
desde donde otra vez arde y se eleva
el árbol doble de tu simetría,
fuego florido, candelabro abierto,
turgente fruta erguida
sobre el pacto del mar y de la tierra.
Tu cuerpo, en qué materia,
ágata, cuarzo, trigo,
se plasmó, fue subiendo
como el pan se levanta
de la temperatura
y señaló colinas
plateadas,
valles de un solo pétalo, dulzuras
de profundo terciopelo,
hasta quedar cuajada
la fina y firme forma femenina?
Debajo de tu piel vive la luna.
con ojos puros, te celebro, belleza,
reteniendo la sangre
para que surja y siga la línea, tu contorno,
para que te acuestes a mi oda
como en tierra de bosques o de espuma,
en aroma terrestre o en música marina.
Bella desnuda,
igual tus pies arqueados
por un antiguo golpe de viento o del sonido
que tus orejas, caracolas mínimas
del espléndido mar americano.
Iguales son tus pechos de paralela plenitud,
colmados por la luz de la vida.
Iguales son volando tus párpados de trigo
que descubren o cierran
dos países profundos en tus ojos.
La línea que tu espalda ha dividido en pálidas regiones
se pierde y surge en dos tersas mitades de manzana,
y sigue separando tu hermosura en dos columnas
de oro quemado, de alabastro fino,
a perderse en tus pies como en dos uvas,
desde donde otra vez arde y se eleva
el árbol doble de tu simetría,
fuego florido, candelabro abierto,
turgente fruta erguida
sobre el pacto del mar y de la tierra.
Tu cuerpo, en qué materia,
ágata, cuarzo, trigo,
se plasmó, fue subiendo
como el pan se levanta
de la temperatura
y señaló colinas
plateadas,
valles de un solo pétalo, dulzuras
de profundo terciopelo,
hasta quedar cuajada
la fina y firme forma femenina?
Debajo de tu piel vive la luna.
