Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta şi-n ziua în care ne fură sălaş;
noi credem că arborii-şi pierd memoria
şi că nopţile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase şi veşnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai uşor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioşi ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Şi iată că te trezeşti, alături de mine, dragostea mea,
printre tufişuri de coacăze şi fragii ascunşi,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată şi mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguţele delicate ce-ţi împrospătează culcuşul,
şi spiriduşii fericiţi să-ţi pună podoabe în păr,
şi misterioasele veveriţe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurişului.
O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu ştii ce-i toamna,
frunză ce mi-ai adus,
cu tremurul tău uşor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Şi tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopţi ale mele,
învăluie-n razele tale
toate culcuşurile care în zori ne-au adormit,
şi biblioteca aceasta plină de lună,
şi cărţile alunecate încet,
şi munţii care veghează afară şi ne cântă pe noi.
Retornos del amor en los vividos paisajes
Creemos, amor mío, que aquellos paisajes
se quedaron dormidos o muertos con nosotros
en la edad, en el día en que los habitamos;
que los árboles pierden la memoria
y las noches se van, dando al olvido
lo que las hizo hermosas y tal vez inmortales.
Pero basta el más leve palpitar de una hoja,
una estrella borrada que respira de pronto
para vernos los mismos alegres que llenamos
los lugares que juntos nos tuvieron.
Y así despiertas hoy, mi amor, a mi costado,
entre los groselleros y las fresas ocultas
al amparo del firme corazón de los bosques.
Allí está la caricia mojada de rocío,
las briznas delicadas que refrescan tu lecho,
los silfos encantados de ornar tu cabellera
y las altas ardillas misteriosas que llueven
sobre tu sueño el verde menudo de las ramas.
Sé feliz, hoja, siempre: nunca tengas otoño,
hoja que me has traído
con tu temblor pequeño
el aroma de tanta ciega edad luminosa.
Y tú, mínima estrella perdida que me abres
las íntimas ventanas de mis noches más jóvenes,
nunca cierres tu lumbre
sobre tantas alcobas que al alba nos durmieron
y aquella biblioteca con la luna
y los libros aquellos dulcemente caídos
y los montes afuera desvelados cantándonos
