Despartire - La despedida

 

 

 

Ochii ei şoptesc iubirea,
Buzele-mi nu spun nimic.
Grea, ce grea e despărţirea
Chiar pentr-un bărbat voinic.

 

Triste sunt şi parcă plâng
Şi se cheamă-n limbă mută:
Mâinile ce ni se-ating,
Buzele ce se sărută.

 

Cum pe vremuri, jucăuşo,
Îţi sorbeam al gurii mied,
Şoapte – floare de brânduşă
Ce-a ieşit de sub omăt.

 

N-o să-ţi fac coroană iară,
Roze-n mână n-o să-ţi pun.
O, Francisca,-n primăvară
Ne-a ucis un ger nebun.

 

Johann Wolfgang Goethe

 

 

Traducere  Nicolae Dabija

 

 

 

 

 

¡Deja que adiós te diga con los ojos,
 ya que a decirlo niéganse mis labios!
 ¡La despedida es una cosa seria
 aun para un hombre, como yo, templado!

 Triste en el trance se nos hace, incluso
 del amor la más dulce y tierna prueba;
 frío se me antoja el beso de tu boca
 floja tu mano, que la mía estrecha.

 

 ¡La caricia más leve, en otro tiempo
 furtiva y volandera, me encantaba!
 Era algo así cual la precoz violeta,
 que en marzo en los jardines arrancaba.

 

Ya no más cortaré fragantes rosas
 para con ellas coronar tu frente.
 Frances, es primavera, pero otoño
 para mí, por desgracia, será siempre.

 

 

 

Video Poem II

 

 

 

 

 

.... ....

Scara la cer - Escalera al cielo !!!

 

               

Un fir de paianjen

Atârna de tavan.

Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ

Cum se lasa tot mai jos.

Mi se trimite si

Scara la cer - zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult

Sunt doar fantoma celui ce am fost

Ma gândesc ca trupul meu

Este totusi prea greu

Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.

Pâs! Pâs!

Marin Sorescu

 

 

 

 

 

ESCALERA AL CIELO

 

Una tela de araña pende del cielo.

Justo sobre mi cama.

Cada día la observo y cada vez más, baja.

Me están enviando una escalera, digo, para subir al cielo,

Viene desde lo alto.

He adelgazado terriblemente,

ya no soy ni la sombra del que fui,

pero pienso que aun así mi cuerpo es muy pesado

para una escala tan delicada.

Alma, ve tú adelante, y sin chistar...

 

 

Versión: Sebastián Teillier

Este es el último poema escrito por Marin Sorescu

 

 

Podoabele...Iubita era goală, şi după-a mea dorinţă - Las joyas Ella estaba tendida y se dejaba amar

 

 

 

 

Iubita era goală, şi după-a mea dorinţă
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtându-le cu-un aer semeţ, de biruinţă,
Ce-l au, în zile bune, a' maurilor roabe.

 

Risipa de metaluri şi pietre, ce se-mbină
Şi-n scânteieri de raze tresar în joc şi cântă,
Îngemănarea-aceasta de sunet şi lumină
Privirea mi-o vrăjeşte şi inima mi-o-ncântă.

 

Culcată între perne, ea se lasă-ndrăgită

Şi surâdea, plăcându-i cum se-nalţă s-o scalde
Iubirea mea tăcută, ca marea liniştită
Când vrea să prindă ţărmul în braţele ei calde.

 

Mă urmărea cu ochii tigroaicei îmblânzite,
Şi încercând alene atrăgătoare poze,

Dădea candoare pură lascivelor ispite
Şi-un farmec nou acestor trupeşti metamorfoze.

 

Şi umerii, şi braţul, şi pulpele rotunde,
Mi se-mbiau privirii cu luciul lor de piele;

În mlădierea lină a lebedei pe unde,
Şi pântecul, şi sânii - ciorchinii viei mele -

 

M-ademeneau mai dulce ca îngerii pierzării,
Smulgându-mi bietul suflet din liniştea adâncă,

Unde-l lăsasem singur, pe-o culme a uitării,
Să doarmă în cristalul palatului din stâncă.

 

Mi se părea că-n voie, un meşter desenase
Pe trunchiul Antiopiei un bust ca de băiat,

Şi mijlocul, pe şolduri, uşor i-l subţiase...
Ce splendid era fardul pe chipul ei bronzat!

 

- Apoi cu-ncetul lampa se stinse, şi-n odaie
Zăream numai căminul cum flacara-şi răsfrânge,
Iar focul, trimiţându-şi suspinul în văpaie,
Tot trupul ei de ambră i-l îmbăia în sânge.

 

Ella estaba desnuda, y, sabiendo mis gustos,
Sólo había conservado las sonoras alhajas
Cuyas preseas le otorgan el aire vencedor
Que las esclavas moras tienen en días fastos.

Cuando en el aire lanza su sonido burlón
Ese mundo radiante de pedrería y metal
Me sumerge en el éxtasis; yo amo con frenesí
Las Cosas en que se une el sonido a la luz.

 

 

Charles Baudelaire

 

 

 

 

 

Las joyas

Ella estaba tendida y se dejaba amar,
Sonriendo de dicha desde el alto diván
A mi pasión profunda y lenta como el mar
Que ascendía hasta ella como hacia su cantil.

Fijos en mí sus ojos, como en tigre amansado,
Con aire soñador ensayaba posturas
Y el candor añadido a la lubricidad
Nueva gracia agregaba a sus metamorfosis;

Y sus brazos y piernas, sus muslos y sus flancos
Pulidos como el óleo, como el cisne ondulantes,
Pasaban por mis ojos lúcidos y serenos;
Y su vientre y sus senos, racimos de mi viña,

Avanzaban tan cálidos como Ángeles del mal
Para turbar la paz en que mi alma estaba
Y para separarla del peñón de cristal
Donde se había instalado solitaria y tranquila.

Y creí ver unidos en un nuevo diseño
-Tanto hacía su talle resaltar a la pelvis-
Las caderas de Antíope al busto de un efebo,
¡Soberbio era el afeite sobre su oscura tez!

-Y habiéndose la lámpara resignado a morir
Como tan sólo el fuego iluminaba el cuarto,
Cada vez que exhalaba un destello flamígero
Inundaba de sangre su piel color del ámbar.

 

 

 

Sonetul XLIII Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.... - Sonetos XLIII ¿Cómo te amo? Dejame contar los modos

 

 

 

 

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
 Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
 Atinge al meu suflet când străbate
 Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.

 

Şi te iubesc cu zilnică iubire,
 În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
 Curat, aşa cum fugi de linguşire.

 

Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
 Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,

 Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi mai mult si dupa moarte.

 

 

Elizabeth Barret Browning

 

 

 

 

Sonetos XLIII

 

¿Cómo te amo? Dejame contar los modos.
Te amo con toda la profundidad, amplitud y altura
que mi alma pueda alcanzar, cuando persigo en vano
las fronteras del ser y la gracia ideal.

 

Te amo hasta el nivel de la cotidiana
necesidad más silenciosa, con el sol y la luz de la lámpara.
Te amo libremente, como los hombres luchan por lo correcto.
Te amo puramente, como ellos alcanzan la Gloria.

 

Te amo con la pasión que antes puse
en mis viejos lamentos, y con mi fe de niña.
Te amo con la ternura que creí perder

cuando mis santos se desvanecieron -¡Te amo con el aliento,

sonrisas, y lagrimas, de toda mi vida!- y, si Dios elige,
Yo te amaré aún más después de la muerte.

 

 

 

DACĂ ..De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău - Si...Si puedes mantener en su lugar tu cabeza cuando todos a tu alrededor,

 

 

 

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău

Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină;

De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,

Să nu-ţi pierzi nicio clipă încrederea în tine;

De poţi s-aşepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,

De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,

Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;

 

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,

De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,

De poţi să nu cazi pradă nicicând disperării,

Succesul şi dezastrul primindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,

Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut;

De poţi să-ţi vezi idealul distrus, şi din ruine

Să-l reclădeşti cu ardoarea fierbinte din trecut;

 

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,

Şi tot ce-ai strâns o viaţa să pierzi într-un minut,

Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,

Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput; Şi dacă corpul tău, uzat şi obosit,

Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,

Şi numai cu străşnicia voinţei tale,

 

Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă;

 

De poţi vorbi mulţimii, fără să minţi,

 

De poţi sta lângă regii, fără a te-ngânfa,

De, nici amici, nici duşmani, nu pot vreun rău să-ţi facă,

Pentru ca doar dreptatea e călăuza ta;

Şi dacă poţi să umpli minuta trecătoare,

Să nu pierzi nicio filă din al vieţii tom,

Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate

Şi, ceea ce-i mai mult chiar, să ştii, vei fi un OM!”

 

 

Rudyard Kipling

 

 

 

 

Si

 

Si puedes conservar la cabeza cuando a tu alrededor
 todos la pierden y te echan la culpa;
 si puedes confiar en tí mismo cuando los demás dudan de tí,
 pero al mismo tiempo tienes en cuenta su duda;
 si puedes esperar y no cansarte de la espera,
 o siendo engañado por los que te rodean, no pagar con mentiras,
 o siendo odiado no dar cabida al odio,
 y no obstante no parecer demasiado bueno, ni hablar con demasiada sabiduria...

Si puedes soñar y no dejar que los sueños te dominen;
 si puedes pensar y no hacer de los pensamientos tu objetivo;
 si puedes encontrarte con el triunfo y el fracaso (desastre)
 y tratar a estos dos impostores de la misma manera;
 si puedes soportar el escuchar la verdad que has dicho:
 tergiversada por bribones para hacer una trampa para los necios,
 o contemplar destrozadas las cosas a las que habías dedicado tu vida
 y agacharte y reconstruirlas con las herramientas desgastadas...

 

Si puedes hacer un hato con todos tus triunfos
 y arriesgarlo todo de una vez a una sola carta,
 y perder, y comenzar de nuevo por el principio
 y no dejar de escapar nunca una palabra sobre tu pérdida;
 y si puedes obligar a tu corazón, a tus nervios y a tus músculos
 a servirte en tu camino mucho después de que hayan perdido su fuerza,
 excepto La Voluntad que les dice "!Continuad!".

 

Si puedes hablar con la multitud y perseverar en la virtud
 o caminar entre Reyes y no cambiar tu manera de ser;
 si ni los enemigos ni los buenos amigos pueden dañarte,
 si todos los hombres cuentan contigo pero ninguno demasiado;
 si puedes emplear el inexorable minuto
 recorriendo una distancia que valga los sesenta segundos
 tuya es la Tierra y todo lo que hay en ella,
 y lo que es más, serás un hombre, hijo mío.

 

 

 

 

Video Poem...

......

..........

Tinerii ...Se saruta - Los jóvenes

 

 

 

 

Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma să rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare să se sarute
decât cu dintii.

Nichita Stanescu

 

 

 

 

 

   

    Los jóvenes

 

 

Se besan, ¡ah!, se besan y se besan

los jóvenes en las calles, en los bares,

contra los muros,

se besan sin sosiego como si ellos mismos

no fuesen sino los extremos del beso.

Se besan, ¡ ah!, entre los autos que pasan,

en las estaciones del metro, en los cines,

en los buses, se besan desesperados,

con violencia como si la continuación

del beso

no fuera sino la vejez proscrita y la muerte.

Se besan, ¡ ah!, se besan los jóvenes esbeltos

y enamorados. Tan delgados que parece que

ignoraran la existencia del pan en la Tierra.

Tan enamorados,

como si ignoraran la existencia misma del mundo.

Se besan, ¡ah!, se besan como si estuvieran en lo obscuro,

en la más segura obscuridad,

como si nadie los viera, como si el sol fuera a iluminar

recién cuando las bocas, rotas a besos y sangrantes,

no pudieran besarse sino con los dientes.

 

 

Versión: Sebastián Teillier

 

 

 

 

TOC Când am văzut-o pentru întâia oară - La primera vez que la vi…

 

 

 

“Când am văzut-o pentru întâia oară

Totul în mintea mea a amuțit.

Toate zgomotele și toate acele imagini revenind constat au dispărut, pur și simplu.

Când suferi de tulburare obsesiv-compulsivă nu ai cu adevărat

momente de liniște.

Chiar și înainte de a adormi, mă gândesc:

Am încuiat ușile? Da.

M-am spălat pe mâini? Da.

Am încuiat ușile? Da.

M-am spălat pe mâini? Da.

Dar când am văzut-o pe ea, singurul lucru la care m-am putut gândi au fost

buzele ei de forma unei agrafe de păr…

Sau geana de pe obrazul ei -

geana de pe obrazul ei -

geana de pe obrazul ei.

Am știut că trebuie să-i vorbesc.

Și i-am cerut o întâlnire de șase ori în treizeci de secunde.

Ea a acceptat de a treia oară, dar cum niciuna dintre cereri nu mi-a părut potrivită,

eu am continuat.

La prima noastră întâlnire, am petrecut mai mult timp organizându-mi cina

pe culori, decât mâncând sau vorbind cu ea…

Dar ei i-a plăcut.

I-a plăcut că a trebuit să o sărut de rămas bun de șaisprezece ori

sau de douăzeci și patru de ori, la diferite momente din zi.

I-a plăcut că mi-a luat o veșnicie să mergem spre casă

pentru că erau prea multe fisuri pe trotuarul pe care ne aflam.

Când ne-am mutat împreună, mi-a spus că se simte în siguranță

de vreme ce nimeni nu ne va putea jefui vreodată

pentru că eu încui mereu ușa de optsprezece ori.

Îi priveam mereu gura când vorbea -

când vorbea -

când vorbea -

când vorbea;

când a spus că mă iubește, gura ei și-a curbat marginile în sus.

Noaptea, se punea în pat și mă privea cum sting toate luminile.

Și le sting și le aprind și le sting și le aprind

și le sting și le aprind și le sting și le aprind și le sting și le aprind și le sting.

Închidea ochii și își imagina că zile și nopți

trec prin fața ei.

Iar apoi… A spus că îi iau prea mult din timp.

Că nu o pot sărută de noapte bună de atâtea ori pentru că o fac

să întârzie la birou.

Când mi-a spus că mă iubește, gura ei era o linie dreaptă…

Când m-am oprit în fața unei crăpături de pe trotuar, ea a continuat să meargă…

Iar de săptămâna trecută a început să doarmă la mama ei.

Mi-a spus că nu ar fi trebuit să mă lase să fiu atât de atașat de ea,

că totul a fost o greșeală, dar…

Cum să fie o greșeală de vreme ce nu trebuia să mă spăl pe mâini

după ce o ating?

Iubirea nu e o greșeală și mă omoară faptul că ea poate fugi

de acest lucru, iar eu nu pot.

Nu pot să ies afară și să găsesc pe altcineva pentru că întotdeauna mă gândesc

la ea.

De obicei, atunci când sunt obsedat de lucruri, văd germeni

strecurându-mi-se în piele.

Mă văd strivit de un șir nesfârșit de mașini.

Iar ea a fost primul lucru frumos în care am fost vreodată blocat.

Îmi doresc să mă trezesc în fiecare dimineață gândindu-mă la modul în care ea

ține volanul…

Cum răsucește robinetul de la baie de parcă ar deschide un seif.

Cum suflă în lumânări -

suflă în lumânări -

suflă în lumânări -

suflă în lumânări -

suflă în – …

Acum, mă gândesc doar la cine o mai sărută.

Și îmi pierd răsuflarea la gândul că el o sărută doar o singură dată – lui nu-i pasă

dacă este un sărut perfect!

O vreau înapoi atât de mult…

Las ușa deschisă.

Și las luminile aprinse.”

 

Neil Hilborn ,

 

 un poet american care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, caracterizata prin gânduri incontrolabile și comportamente repetitive, iar bolnavii nu se pot opri din a repeta anumite acțiuni, gânduri sau formulări verbale....

 

 

 

 

 

 

La primera vez que la vi…
Todo en mi cabeza se silenció
Todos los ticks, las imágenes constantes desaparecieron.
Cuando tienes trastorno obsesivo compulsivo en realidad no tienes momentos callados.
Inclusive en la cama estoy pensando:
¿Cerré las puertas? Sí
¿Me lavé las manos? Sí
¿Cerré las puertas? Sí
¿Me lavé las manos? Sí
Pero cuando la vi, la única cosa en la que pude pensar fue en la curva de la horquilla de sus labios.
O la pestaña en su mejilla–
La pestaña en su mejilla–
La pestaña en su mejilla.
Sabía que debía hablar con ella
La invité a salir seis veces en treinta segundos.
Ella dijo que sí después de la tercera,
pero ninguna de las veces que pregunté se sintió bien así que tenía que seguir haciéndolo.
En nuestra primera cita,
pasé más tiempo organizando mi comida por colores de lo que pasé comiéndola o hablando con ella.
Pero le encantó.
Le encantaba que tuviera que besarla para despedirme 16 veces, o 24 si era miércoles.
Le encantaba que me tomaba todo el tiempo caminar hacia casa porque había muchas grietas en la banqueta.
Cuando nos mudamos juntos ella dijo que se sentía segura,
como si nadie nos fuera a robar porque definitivamente había cerrado la puerta 18 veces,
Yo siempre veía su boca cuando hablaba–
Cuando hablaba–
Cuando hablaba–
Cuando hablaba–
Cuando hablaba;
Cuando me dijo que me amaba, su boca se curveaba hacia arriba en los bordes.
En la noche ella se acostaba en la cama y me veía apagar todas las luces, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas.
Ella cerraba los ojos y se imaginaba que los días y las noches pasaban frente a ella.
Algunas mañanas empezaba a besarla para despedirme y ella sólo se iba porque estaba haciéndola llegar tarde al trabajo.
Cuando me detenía en las grietas de la banqueta ella seguía caminando.
Cuando me decía que me amaba su boca era una línea recta.
Me dijo que estaba tomando mucho de su tiempo.
La semana pasada empezó a dormir en casa de su madre.
Me dijo que nunca debió dejarme apegarme tanto a ella; que todo esto fue un error,
pero… ¡¿Cómo podría ser un error que no tenga que lavarme las manos después de tocarla?!
El amor no es un error y me está matando que ella pueda salirse de esto y yo no.
No puedo–
No puedo salir y encontrar a alguien nuevo porque siempre pienso en ella.
Usualmente, cuando me obsesiono con algo, veo gérmenes escabulléndose en mi piel.
Me veo a mí mismo siendo atropellado por una infinita línea de coches.
Y ella fue la primera cosa hermosa en la que alguna vez me he estancado.
Quiero despertar todas las mañanas pensando en la manera en la que agarra el volante.
Cómo mueve las manijas de la regadera como si estuviera abriendo una caja fuerte.
En cómo sopla las velas–
cómo sopla las velas–
cómo sopla las velas–
cómo sopla las velas–
cómo sopla…
Ahora sólo pienso en quién más está besándola.
No puedo respirar porque él sólo la besa una vez­– ¡No le importa si es perfecto!
La quiero de regreso tanto que…
Dejo la puerta sin cerrar.
Dejo las luces prendidas.

 

 

 Neil Hilborn

es un poeta americano que sufre de trastorno obsesivo-compulsivo, que es un tipo de trastorno de ansiedad.
Las personas que tienen TOC se sienten continuamente obligadas a repetir tanto las acciones como las palabras.
 

 

AR TREBUI - DEBERÍAMOS

 

 

 

 

Ar trebui să ne naştem bătrâni,

Să venim înţelepţi,

Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,

Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc

Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.

Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,

Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,

Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,

Să fim copii la naşterea fiilor noştri.

Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,

Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,

Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,

Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

 

 

 

Armando Rubio

Chile

 

 

 

 

 

 

Deberíamos nacer ancianos,
despiertos, capaces de decidir
nuestro destino en la Tierra,
saber desde la primera encrucijada
qué camino tomar
y que irresponsable sólo sea
el deseo de ir más lejos.
Después, hacernos al caminar,
aún más y más jóvenes,
maduros y fuertes alcanzar
las puertas de la creación,
traspasarlas y entrar enamorados
a la adolescencia,
ser niños cuando nazcan nuestros hijos.
Igual serían siempre más viejos que nosotros,
nos enseñarían a hablar,
y nos mecerían para dormirnos,
desapareceríamos cada vez más,
seríamos cada vez más pequeños,
como un granito de uva, de arveja o de trigo...

(Traducción: S. Teillier)

 

 

 

CE BINE CA ESTI - QUÉ BUENO QUE EXISTAS

 

 

 

 

 

E o întâmplare a fiintei mele

si atunci fericirea dinlauntrul meu

e mai puternica decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare

mereu dureroasa, minunata mereu.

 

Sã stam de vorba, sã vorbim, sã spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

 

Du-mã, fericire, în sus, si izbeste-mi

timpla de stele, pânã când

lumea mea prelunga si în nesfirsire

se face coloana sau altceva

mult mai inalt si mult mai curând.

 

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,

doua culori ce nu s-au vãzut niciodata,

una foarte de jos, intoarsa spre pãmânt,

una foarte de sus, aproape rupta

în infrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

 

Nichita Stanescu

 

 

                                                    QUÉ BUENO QUE EXISTAS

Me sucede en la vida,

entonces, la felicidad que me brota

es más fuerte que yo y que mis huesos

que haces estallar en un abrazo

de dolor y maravilla.

 

Hablemos, digámonos palabras

aguzadas como el cristal de un cincel

que separa al río helado de su cálido delta,

al día de la noche, al basalto del basalto.

 

Lánzame felicidad contra el cielo,

mi sien se golpee en las estrellas,

mi mundo prolongado e infinito

transforma en columna o algo

mucho más alto y más urgente.

 

¡Qué bueno que existas, qué asombro existir!

Dos canciones somos, que se entremezclan,

dos colores, somos, que nunca antes se vieran:

uno, lo profundo de la tierra

y el otro, lo celeste, casi en jirones,

trenzados ambos en una lucha sin cuartel:

lo maravilloso que eres, el azar que soy.

 

 

 

Traducido por S. Teillier y Miguel Ruiz