sábado, 15 de febrero de 2014

Tinerii ...Se saruta - Los jóvenes

 
 
 
 
Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma să rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare să se sarute
decât cu dintii.


Nichita Stanescu
 
 
 
 
 
   
    Los jóvenes
 
 
Se besan, ¡ah!, se besan y se besan
los jóvenes en las calles, en los bares,
contra los muros,
se besan sin sosiego como si ellos mismos
no fuesen sino los extremos del beso.
Se besan, ¡ ah!, entre los autos que pasan,
en las estaciones del metro, en los cines,
en los buses, se besan desesperados,
con violencia como si la continuación
del beso
no fuera sino la vejez proscrita y la muerte.
Se besan, ¡ ah!, se besan los jóvenes esbeltos
y enamorados. Tan delgados que parece que
ignoraran la existencia del pan en la Tierra.
Tan enamorados,
como si ignoraran la existencia misma del mundo.
Se besan, ¡ah!, se besan como si estuvieran en lo obscuro,
en la más segura obscuridad,
como si nadie los viera, como si el sol fuera a iluminar
recién cuando las bocas, rotas a besos y sangrantes,
no pudieran besarse sino con los dientes.
 
 
Versión: Sebastián Teillier
 
 
 
 

viernes, 14 de febrero de 2014

TOC Când am văzut-o pentru întâia oară - La primera vez que la vi…

 
 
 
“Când am văzut-o pentru întâia oară
Totul în mintea mea a amuțit.
Toate zgomotele și toate acele imagini revenind constat au dispărut, pur și simplu.
Când suferi de tulburare obsesiv-compulsivă nu ai cu adevărat
momente de liniște.
Chiar și înainte de a adormi, mă gândesc:
Am încuiat ușile? Da.
M-am spălat pe mâini? Da.
Am încuiat ușile? Da.
M-am spălat pe mâini? Da.
Dar când am văzut-o pe ea, singurul lucru la care m-am putut gândi au fost
buzele ei de forma unei agrafe de păr…
Sau geana de pe obrazul ei -
geana de pe obrazul ei -
geana de pe obrazul ei.
Am știut că trebuie să-i vorbesc.
Și i-am cerut o întâlnire de șase ori în treizeci de secunde.
Ea a acceptat de a treia oară, dar cum niciuna dintre cereri nu mi-a părut potrivită,
eu am continuat.
La prima noastră întâlnire, am petrecut mai mult timp organizându-mi cina
pe culori, decât mâncând sau vorbind cu ea…
Dar ei i-a plăcut.
I-a plăcut că a trebuit să o sărut de rămas bun de șaisprezece ori
sau de douăzeci și patru de ori, la diferite momente din zi.
I-a plăcut că mi-a luat o veșnicie să mergem spre casă
pentru că erau prea multe fisuri pe trotuarul pe care ne aflam.
Când ne-am mutat împreună, mi-a spus că se simte în siguranță
de vreme ce nimeni nu ne va putea jefui vreodată
pentru că eu încui mereu ușa de optsprezece ori.
Îi priveam mereu gura când vorbea -
când vorbea -
când vorbea -
când vorbea;
când a spus că mă iubește, gura ei și-a curbat marginile în sus.
Noaptea, se punea în pat și mă privea cum sting toate luminile.
Și le sting și le aprind și le sting și le aprind
și le sting și le aprind și le sting și le aprind și le sting și le aprind și le sting.
Închidea ochii și își imagina că zile și nopți
trec prin fața ei.
Iar apoi… A spus că îi iau prea mult din timp.
Că nu o pot sărută de noapte bună de atâtea ori pentru că o fac
să întârzie la birou.
Când mi-a spus că mă iubește, gura ei era o linie dreaptă…
Când m-am oprit în fața unei crăpături de pe trotuar, ea a continuat să meargă…
Iar de săptămâna trecută a început să doarmă la mama ei.
Mi-a spus că nu ar fi trebuit să mă lase să fiu atât de atașat de ea,
că totul a fost o greșeală, dar…
Cum să fie o greșeală de vreme ce nu trebuia să mă spăl pe mâini
după ce o ating?
Iubirea nu e o greșeală și mă omoară faptul că ea poate fugi
de acest lucru, iar eu nu pot.
Nu pot să ies afară și să găsesc pe altcineva pentru că întotdeauna mă gândesc
la ea.
De obicei, atunci când sunt obsedat de lucruri, văd germeni
strecurându-mi-se în piele.
Mă văd strivit de un șir nesfârșit de mașini.
Iar ea a fost primul lucru frumos în care am fost vreodată blocat.
Îmi doresc să mă trezesc în fiecare dimineață gândindu-mă la modul în care ea
ține volanul…
Cum răsucește robinetul de la baie de parcă ar deschide un seif.
Cum suflă în lumânări -
suflă în lumânări -
suflă în lumânări -
suflă în lumânări -
suflă în – …
Acum, mă gândesc doar la cine o mai sărută.
Și îmi pierd răsuflarea la gândul că el o sărută doar o singură dată – lui nu-i pasă
dacă este un sărut perfect!
O vreau înapoi atât de mult…
Las ușa deschisă.
Și las luminile aprinse.”
 
Neil Hilborn ,
 
 un poet american care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, caracterizata prin gânduri incontrolabile și comportamente repetitive, iar bolnavii nu se pot opri din a repeta anumite acțiuni, gânduri sau formulări verbale....
 
 
 
 
 
 
La primera vez que la vi…
Todo en mi cabeza se silenció
Todos los ticks, las imágenes constantes desaparecieron.
Cuando tienes trastorno obsesivo compulsivo en realidad no tienes momentos callados.
Inclusive en la cama estoy pensando:
¿Cerré las puertas? Sí
¿Me lavé las manos? Sí
¿Cerré las puertas? Sí
¿Me lavé las manos? Sí
Pero cuando la vi, la única cosa en la que pude pensar fue en la curva de la horquilla de sus labios.
O la pestaña en su mejilla–
La pestaña en su mejilla–
La pestaña en su mejilla.
Sabía que debía hablar con ella
La invité a salir seis veces en treinta segundos.
Ella dijo que sí después de la tercera,
pero ninguna de las veces que pregunté se sintió bien así que tenía que seguir haciéndolo.
En nuestra primera cita,
pasé más tiempo organizando mi comida por colores de lo que pasé comiéndola o hablando con ella.
Pero le encantó.
Le encantaba que tuviera que besarla para despedirme 16 veces, o 24 si era miércoles.
Le encantaba que me tomaba todo el tiempo caminar hacia casa porque había muchas grietas en la banqueta.
Cuando nos mudamos juntos ella dijo que se sentía segura,
como si nadie nos fuera a robar porque definitivamente había cerrado la puerta 18 veces,
Yo siempre veía su boca cuando hablaba–
Cuando hablaba–
Cuando hablaba–
Cuando hablaba–
Cuando hablaba;
Cuando me dijo que me amaba, su boca se curveaba hacia arriba en los bordes.
En la noche ella se acostaba en la cama y me veía apagar todas las luces, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas, y prenderlas, y apagarlas.
Ella cerraba los ojos y se imaginaba que los días y las noches pasaban frente a ella.
Algunas mañanas empezaba a besarla para despedirme y ella sólo se iba porque estaba haciéndola llegar tarde al trabajo.
Cuando me detenía en las grietas de la banqueta ella seguía caminando.
Cuando me decía que me amaba su boca era una línea recta.
Me dijo que estaba tomando mucho de su tiempo.
La semana pasada empezó a dormir en casa de su madre.
Me dijo que nunca debió dejarme apegarme tanto a ella; que todo esto fue un error,
pero… ¡¿Cómo podría ser un error que no tenga que lavarme las manos después de tocarla?!
El amor no es un error y me está matando que ella pueda salirse de esto y yo no.
No puedo–
No puedo salir y encontrar a alguien nuevo porque siempre pienso en ella.
Usualmente, cuando me obsesiono con algo, veo gérmenes escabulléndose en mi piel.
Me veo a mí mismo siendo atropellado por una infinita línea de coches.
Y ella fue la primera cosa hermosa en la que alguna vez me he estancado.
Quiero despertar todas las mañanas pensando en la manera en la que agarra el volante.
Cómo mueve las manijas de la regadera como si estuviera abriendo una caja fuerte.
En cómo sopla las velas–
cómo sopla las velas–
cómo sopla las velas–
cómo sopla las velas–
cómo sopla…
Ahora sólo pienso en quién más está besándola.
No puedo respirar porque él sólo la besa una vez­– ¡No le importa si es perfecto!
La quiero de regreso tanto que…
Dejo la puerta sin cerrar.
Dejo las luces prendidas.
 
 
 Neil Hilborn

es un poeta americano que sufre de trastorno obsesivo-compulsivo, que es un tipo de trastorno de ansiedad.
Las personas que tienen TOC se sienten continuamente obligadas a repetir tanto las acciones como las palabras.
 
 

jueves, 13 de febrero de 2014

AR TREBUI - DEBERÍAMOS

 
 
 
 
Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...
 
 
 
Armando Rubio
Chile
 
 
 
 
 
 
Deberíamos nacer ancianos,
despiertos, capaces de decidir
nuestro destino en la Tierra,
saber desde la primera encrucijada
qué camino tomar
y que irresponsable sólo sea
el deseo de ir más lejos.
Después, hacernos al caminar,
aún más y más jóvenes,
maduros y fuertes alcanzar
las puertas de la creación,
traspasarlas y entrar enamorados
a la adolescencia,
ser niños cuando nazcan nuestros hijos.
Igual serían siempre más viejos que nosotros,
nos enseñarían a hablar,
y nos mecerían para dormirnos,
desapareceríamos cada vez más,
seríamos cada vez más pequeños,
como un granito de uva, de arveja o de trigo...

(Traducción: S. Teillier)
 
 
 

martes, 11 de febrero de 2014

CE BINE CA ESTI - QUÉ BUENO QUE EXISTAS

 
 
 
 
 
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
 
Sã stam de vorba, sã vorbim, sã spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
 
Du-mã, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, pânã când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
 
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au vãzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pãmânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
 

Nichita Stanescu
 




 

                                                    QUÉ BUENO QUE EXISTAS

Me sucede en la vida,
entonces, la felicidad que me brota
es más fuerte que yo y que mis huesos
que haces estallar en un abrazo
de dolor y maravilla.
 
Hablemos, digámonos palabras
aguzadas como el cristal de un cincel
que separa al río helado de su cálido delta,
al día de la noche, al basalto del basalto.
 
Lánzame felicidad contra el cielo,
mi sien se golpee en las estrellas,
mi mundo prolongado e infinito
transforma en columna o algo
mucho más alto y más urgente.
 
¡Qué bueno que existas, qué asombro existir!
Dos canciones somos, que se entremezclan,
dos colores, somos, que nunca antes se vieran:
uno, lo profundo de la tierra
y el otro, lo celeste, casi en jirones,
trenzados ambos en una lucha sin cuartel:
lo maravilloso que eres, el azar que soy.
 
 
 
Traducido por S. Teillier y Miguel Ruiz
 

  

Saruta-ma - Bésame

 
 
 
 
Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în stare
Sã stinga focul rãu ce i-a cuprins,
Sã-i umple de iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or sã moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.
 
 
MAGDA ISANOS
 
 
 
 
BÉSAME

Besa mis ojos henchidos de lágrimas,
sólo un beso tuyo podrá extinguir
el fuego cruel que los embarga,
y colmarlos de amor y de luz.
 
Besa mi boca, a los labios crispados
que extraviaron las palabras
devolverás su sonrisa serena
y el amor será como al comienzo.
 
Besa mi frente, los pensamientos
sombríos y las dudas se disipen.
Renazcan los sueños, los sueños
de vida nueva y primaveras.
 
 
 

lunes, 10 de febrero de 2014

Poem- La inceput a fost cuvantul IUBIRE - Poema- Al principio fue la palabra AMOR

 
 
 
 

La inceput a fost cuvantul IUBIRE.
Respiratia ta ajungea pana la mine
stranie, ca o adiere de vant, iar vantul
staruia in juru-ne ca o respiratie tainica.
Nu-mi amintesc din timpul acela decat
locurile umbrite pe unde treceam
si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin,
le intalnesc intamplator, ca pe tine.
Intotdeauna acelasi ceas batea ora;
parca toate lucrurile din lume ar fi avut
o singura moarte in aceeasi inima.
zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte
arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor
si ramanem singuri in intuneric
ca o profunda revarsare de ape.
La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau,
iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima data, soarele, in timp ce trecea
de la unul
la altul,
cazu, pasare de aur ucisa, in valuri.
Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete
coborara de pe tarmuri, umblara pe ape.
Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu,
animale marine venira sa muste din tarmuri.
Acum liniile noastre mancate se aseamana
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornica din spuma marii,
se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci.
La inceput intre noi a fost un singur cuvant.
Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc,
cand respiratia ta ajunge pana la mine,
stranie, ca o adiere de vant ...




ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ (1922 – 2002)




                 Poema
 
              Al principio fue la palabra AMOR
              Tu respiración llegaba a mi
              rara, como un soplo de viento, y el viento mismo
     se quedaba junto a nosotros como una respiración misteriosa.
     Yo recuerdo de aquellos tiempos solamente
     los lugares ensombrecidos por donde pasábamos
     y el cielo alto. Las otras cosas, si vienen,

     las encuentro de pura casualidad, como te encuentro a ti;
     para siempre el mismo reloj tocaba la hora…
     Para siempre el mismo reloj tocaba la hora:
     parece que todas las cosas del mundo tendrían
     una única muerte en un sólo corazón.
     En vano aparto la niebla diluida:
     los árboles inclinan sus ramas encima de nosotros
     y nos quedamos solos en la noche
     en medio del agua que se desborda.
     Al principio fue mi orilla, la tuya,
     y entre nosotros EL AMOR, como un océano muerto.
     Por primera vez el sol, mientras pasaba
      del uno al otro
     caí, pájaro de oro asesinado entre las olas.
     Después, sin que lo supiéramos, seres rapaces
     descendieron de las orillas, caminaron sobre las aguas.
     Eso permaneció unos miles de años. Luego, finalmente,
     criaturas marinas vinieron para morder en las orillas.
     Ahora nuestra frontera mordida se parece al
     perfil de los continentes; y las almas
     a la flor inconstante hecha de la espuma del mar,
     que el viento destruye o se seca sobre las rocas.
     Al principio entre nosotros fue una sola palabra.
     Ahora cientos de palabras muertas se animan
     cuando tu respiración llega hasta mí,
     rara, como un soplo de viento…       


Traducido por Manuel Serrano Perez
 
 
 


domingo, 9 de febrero de 2014

Psalmul de Taina - El salmo del misterio

 
 
 
 
O, tu aceea de-altadata,
ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea
si-ai luat intr-insul locul mumii,
Femeie raspandita-n mine
ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova,
infipta-n trunchiul meu: sacure.
Tu ce mi-ai prins de cantec viata
cu brate stranse de grumaji
Si mi-ai pornit ca sa mi-o caut
la tine-n palme si-n obraji.
Pe care te-am purtat bratara
la mana casnica-a gandirii.
Cu care-am nazuit alaturi
sa legan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut in cuie
de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare
pierzi cu-o petala cate-o stea.
Camin al dorurilor mele,
fantana setii-nviersunate,
Pamant fagaduit de ceruri
cu turme, umbra si bucate.

Tu care mi-ai schimbat cararea
si mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsangerata
dintr-o valtoare-ntr-o valtoare
Si tarmii-mi cresc in jur cat noaptea,
pe cat talazul mi se-ntinde,
Si ai lasat sa rataceasca
undele mele suferinde;
Unde ti-s mainile sa-ntoarca
in aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale
Sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat in iarba,
pe care plantele-l cuprind
Si-asculta-n sanul tau suspinul
iubirii, cucerit murind? 

Tu ce-nfiori pe sesuri plopii
cand treci, din crestet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntalneste
O plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotandu-ti sanii
pe jumatate din vesminte
Ca sa-i sarute focul gurii,
cuprinsi de maini cu luare-aminte,
Pustia vremii, strabatuta
de soimi de scrum si de nisip,
Carora vantul le-mprumuta
o-nfatisare fara chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii
ca o sageata fara tinta
Si frumusetea ta facuta
pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune
destinul ce-ti pandi faptura
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale
si-a-l pravalii de moarte, ura;


Ridica-ti din pamant urechea
in ora noptii cand te chem,
Ca sa auzi, o! neuitata,
neiertatorul meu blestem
 
 
Tudor Arghezi
 
 
 
 
 
El salmo del misterio
 
 
Oh, tú, la de otro tiempo
perdido en los caminos de la tierra!
Quién ha puesto tu frente sobre mi alma
tomando en ella el sitio de la madre?
Mujer en mí esparcida
como está la fragancia en una selva
porque tu nombre se escribió en el sueño
a golpe de hacha se grabó en mí mismo,
Tú amarraste mi vida a la canción
e hiciste que mis brazos la buscaran
en tus manos y sobre tus mejillas.
Como si hubieras sido un brazalete
ceñida te llevé a mi pensamiento
cuando aspiré a mecer entre mis brazos
al hijo de los hombres.
Rosa pura, te obstinas en mi cruz
con clavos de diamante
y en cualquier movimiento
pierdes por cada pétalo una estrella.
Imán de mis deseos,
oh, tú fuente de sed encarnizada,
tierra de los rebaños,
tierra de las cosechas y las sombras.
Cambiaste mi sendero,
lo convertiste en olas sobre el mar
que se lleva mi proa solitaria
de un abismo a otro abismo.
Mis riberas se agrandan en la noche,
en las olas crecientes,
con tu consentimiento
se movió la marea del dolor,
y dónde están tus manos
para que hagan volver
las vías de la luz al aire oscuro?
Y dónde están tus dedos
para que en mi corona
delaten las espinas?
Y la cadera acostada en la hierba
que las plantas enlazan
y escuchan en tus senos el suspiro
del amor conquistado en la agonía?
Oh, tú, que cuando cruzas las praderas
haces estremecerse los follajes
y abrazas lo que encuentras
con una red caliente de frescura.
Tú que escuchas, sacándote del pecho
parte de tu vestido
que con el fuego de tu boca besas
y tomas con tus manos suavemente
el desierto del tiempo atravesado
por halcones, arenas y cenizas,
a los que el viento entrega
una apariencia que no tiene rostro ?
Vas extraviada del mundo y su camino
como flecha sin rumbo
y se hizo tu belleza
sólo para engañarme,
Pero, por qué no fuiste vencedora
de aquel destino que acechó tu ser,
no. supiste crear en su camino
aquel odio que lo derribaría.
Levanta de la tierra tus orejas!
En esta hora nocturna te reclamo
para que escuches tú, la inolvidada,
mi maldición ardiente!
 
 
Versión de Pablo Neruda
“De 44 poetas rumanos” Ed. Losada

 

sábado, 8 de febrero de 2014

Sonet XXXIX....Oh! cum te pot cânta cum se cuvine - Soneto XXXIX...¿Cómo puedo elogiarte con modestia

 
 
 
 
Oh! cum te pot cânta cum se cuvine,
Când toată eşti tot ce am eu mai bun?
Ce haznă are-o rugă pentru mine,
Când ruga tot de dragul tău o spun?
 
Chiar şi aşa, trăind-o separat,
Iubirea nu mai poartă-acelaşi nume,
Dar împărţind-o, te-aş fi înzestrat
Cu tot ce numai ţie-ţi se cuvine.
 
Absenţă, eşti supliciu dovedit,
Când tihna ta nu-mi e-ngăduitoare,
Să destind timpu-n gânduri de iubit.
Sunt timp şi gânduri dulci decepţii oare?
 
Mă-nvaţă toate cum să fac iar doi,
Ruga-i în van, departea mea rămâi.
 
Willliam Shakespeare
 
 
 
 
 
Soneto XXXIX...
 
 
¿Cómo puedo elogiarte con modestia 
cuando tú eres de mí la mejor parte? 
¿Qué me puede otorgar mi propio elogio 
y qué hago con tu elogio sino el mío? 
Vivamos separados, y que pierda 
su nombre de indiviso nuestro amor, 
para que pueda darte, al separarnos, 
lo que mereces tú, tú solamente. 

¡Oh ausencia, cuál sería tu suplicio, 
si tu amarga quietud no nos dejara 
burlar al tiempo en el amor pensando, 
engaño dulce del pensar y el tiempo, 

y no enseñaras a hacer dos con uno, 
aquí elogiando a quien está distante!
 
 
 

Goală ești simplă, ca o mână de-a ta, netedă, pământeană, rotundă, transparentă, ai linii ca luna, umbre ca pomii, goală ești subțir...